Aceasta fotografie este bineinteles de la o virsta mult mai frageda..Pe vremea cind inca nu stiam ce e internetul,si nevoia de comunicare si de intregire o cautam pe undele electromagnetice.

Undeva in urma noastra trebuie sa fie o insula unde pasarile tipa ca la inceputul lumii si oamenii invata primele cuvinte, unde o femeie descopera arta desenind cu degetul pe nisip conturul umbrei iubitului ei...Undeva in inima noastra trebuie sa existe, inaintea cuvintelor si inaintea tuturor ranilor, trebuie sa existe un cuvint cu care am putea marturisi totul, sau trebuie sa existe o tacere egala cu toate cuvintele. Trebuie sa existe o apa limpede care nu se umple de singe cind tipa o pasare sau ne aducem aminte, trebuie sa existe o apa limpede de care sa nu ma mai tem sa ma spal
cu ea pe miini si pe fata si pe urma sa ma privesc linistit, fara tristete si fara sa fiu nevoit sa surid, uitind ceea ce ne-a facut vinovati fata de noi insine si fata de altii. Dar unde este aceasta insula,domnule Gauguin, daca dumneavoastra in Tahiti n-ati aflat decit ca a spera inseamna aproape a trai? Unde este aceasta insula daca nu in noi insine? Le peche c'est la Grec, ziceati dumneavoastra inainte de asta. Adica vina noastra este aceea de a fi construit Parthenonul? De-a fi sculptat si admirat pe Venus din Milo? Nu, domnule Gaugain, povestea dumneavoastra ma calauzeste de fapt spre concluzia ca dupa atitea secole si atitea greseli, dupa atitea sperante si atitea aminari, nu mai trebuie sa cautam fericirea decit in miinile noastre ametite de soare si nimeni nu va mai spune despre ele decit ca sint niste pasari ametite de soare si daca intr-o zi valurile vor lasa pe nisip urme ciudate si nimeni nu va mai spune altceva despre ele decit ca valurile au lasat pe nisip niste urme ciudate, atunci uitati-va bine bine la trupul Tehurei,poate veti descoperi in flacara aramie o zeita de marmura recapatindu-si din cele doua brate pierdute un brat pentru a desena, imitindu-i pe oameni conturul umbrei iubitului ei, chiar fara sa stie ce-i arta.